livada

Doamne primește ceasul rugii mele 

rupt dintr-o noapte neînstelată

știu că nu ți-am mai vorbit demult

de zarva lumii mă scutur 

ies din costumul de om 

la Tine vin cum m-ai trimis 

cu haina din lumină străvezie 

plutitor

să mă poți recunoaște

aprind candela

doar să mă vezi

doar să Te văd

straturile sufletului sunt tasate 

de infinitul care se tot adaugă 

și iar

și iar

nu mai știu exact ce-am făcut cu inima

probabil  e peste tot sau nicăieri

nu știu dacă tu mai numeri

poate nici eu nu

m-ai făcut din lut și-au crescut

copaci din seva trupului meu

alerg prin ei

trecându-mi degetele prin frunze

prin parfumul florilor

mă odihnesc la rădăcina lor  

mă îmbrac cu umbra

vara

când soarele e mai aproape 

le citesc scoarța 

găsesc poeme vechi de când lumea

le scriu pereților interiori cu gândul

să am unde mă întoarce

când mi-e dor

plâng al naibii de tare când îi văd răsturnați de gatere

copacii tineri încă n-au învățat să moară 

le număr anii circulari tatuați pe miez

nu știu Doamne cum ai putea face

dar inventează cel de-a cincilea anotimp

să-i cuprindă

sunt de fapt prietenii mei 

și nu vreau să le culeg frunzele 

încă

bătrânețe cu tinerețe la capăt

”poate c-ar trebui să ne naștem bătrâni și să murim tineri”

berzele n-ar mai survola spațiul aerian al timpului acesta

precum nici marmotele n-ar mai înveli ciocolată

cerul s-ar așeza la războiul stelelor și-ar țese utere 

pentru fiecare suflet ce-ar vrea să se coboare pe pământ

gârbovit de-atâta veșnicie prin care a umblat dezlegat de carne

mersul pe jos nu-i ca mersul pe sus

te mai împiedici de-o piatră de-un drum întortochiat 

sau poate chiar de-un fluviu care-ți omoară visele prin înecare

echilibrul e primul pas din cele șaptezeci câte șapte

copiii bătrâni ai universului trebuie doar să-și aducă aminte

de tot ce-au adăugat peste oase cândva

de toate coperțile și filele cusute de fiecare respirație

și lacrimile-cuțit ce-au împărțit viața în capitole cu sau fără sens

bătrânețea cu tinerețea la capăt de drum e ca un trandafir 

pe spini se urcă până la petale și parfumul e doar o adiere efemeră

indiferent cum ne-am naște pragurile sunt aceleași 

poate că scuturarea pielii de boli ar veni totuși ca o ușurare 

și suferința s-ar mai curma într-un fel sau altul 

pământul ar fi o imensă grădiniță și poate timpul entuziasmat 

s-ar opri să se uite  la joc

sigur Dumnezeu și-ar da hainele jos de paznic și-ar întra în horă

adio războaie adio infern binele a învins

și marmota învelea totuși ciocolata dincolo de sticlă

călăreți singuratici pe-un timp imaginar ne întrebăm totuși

de câte ori am trăit în moarte sau de câte ori am murit în viață

poate că  totul se leagă de verbul ”a fi”