”poate c-ar trebui să ne naștem bătrâni și să murim tineri”
berzele n-ar mai survola spațiul aerian al timpului acesta
precum nici marmotele n-ar mai înveli ciocolată
cerul s-ar așeza la războiul stelelor și-ar țese utere
pentru fiecare suflet ce-ar vrea să se coboare pe pământ
gârbovit de-atâta veșnicie prin care a umblat dezlegat de carne
mersul pe jos nu-i ca mersul pe sus
te mai împiedici de-o piatră de-un drum întortochiat
sau poate chiar de-un fluviu care-ți omoară visele prin înecare
echilibrul e primul pas din cele șaptezeci câte șapte
copiii bătrâni ai universului trebuie doar să-și aducă aminte
de tot ce-au adăugat peste oase cândva
de toate coperțile și filele cusute de fiecare respirație
și lacrimile-cuțit ce-au împărțit viața în capitole cu sau fără sens
bătrânețea cu tinerețea la capăt de drum e ca un trandafir
pe spini se urcă până la petale și parfumul e doar o adiere efemeră
indiferent cum ne-am naște pragurile sunt aceleași
poate că scuturarea pielii de boli ar veni totuși ca o ușurare
și suferința s-ar mai curma într-un fel sau altul
pământul ar fi o imensă grădiniță și poate timpul entuziasmat
s-ar opri să se uite la joc
sigur Dumnezeu și-ar da hainele jos de paznic și-ar întra în horă
adio războaie adio infern binele a învins
și marmota învelea totuși ciocolata dincolo de sticlă
călăreți singuratici pe-un timp imaginar ne întrebăm totuși
de câte ori am trăit în moarte sau de câte ori am murit în viață
poate că totul se leagă de verbul ”a fi”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu